Eco - Stiri

Mai multe pe EcoMagazin.ro

Modul de întocmire a unei lucrări de cercetare ştiinţifiică

Orice lucrare de cercetare ştiinţifiică (lucrare de diplomă, lucrare de disertaţie, teză de doctorat sau alte lucrari ştiinţifiice) trebuie să cuprindă două mari părţi, şi anume : Partea de Cercetări Bibliografice (Partea generală) şi Partea de Cercetări Proprii (Partea de speccialitate). În partea de cercetări bibliografice se prezintă aspecte generale referitoare la domeniul respectiv (introducere, scurt istoric, situatia naţionalţ şi mondialţ privind domeniul respectiv, care este stadiul actual al cercetărilor în domeniul respectiv din mai multe puncte de vedere etc.).
În general, partea de cercetări bibliografice este bine să aibă maxim 35-40 de pagini. Partea de cercetări bibliografice trebuie să aibă în general maxim 65-70 de pagini

Partea de Cercetări Proprii trebuie să aibă în general următorul conţinut :

1. Titlul lucrării.
2. Partea introductivă.
3. Material şi metodă.
4. Rezultatele obţinute şi discuţii.
5. Concluzii.
6. Bibliografie.
Acestea vor fi organizate ca şi capitole ale Părţii de Cercetări Bibliografice.

1. Titlul lucrării (menţionat şi la începutul lucrării) trebuie să fie scurt, clar formulat şi să sugereze ideea de bază a lucrării. Este bine să se evite termeniiprea specifici, sau cu multe sensuri şi să nu se foloseasca prescurtări sau formule. Se poate şi un subtitlu. După titlu se trec autorii în ordinea contribuţiei.

2. Partea introductivă. Din această parte trebuie să se vadă scopul lucrării, ce obiective şi considerente au stat la baza cercetării respective. În această parte trebuie să fie făcută o prezentare cât mai detaliată a istoricului cercetărilor respective şi al stadiului actual al cercetărilor din lucrarea respectivă. Tot aici se face o scurtă descriere a unităţii unde s-a efectuat studiul ( firmă privată, instituţie de stat, departament etc.)

3. Material şi metodă. În această etapă sunt prezentate în primul rând cadrul pe care s-a lucrat (dacă este vorba de un experiment pe animale trebuie prezentat numărul de animale, rasele, ce tratamente s-au aplicat acestora şi în ce au constat acestea, care a fost planul experimental ; dacă este vorba de o lucrare de cercetare al unui domeniu trebuie prezentat cadrul general al domeniului respectiv, ce anume s-a urmărit a se studia, ce anume s-a studiat (carţi, articole din reviste, lucrări ştiinţifiice alte surse bibliografice) şi în general tot planul de organizare al lucrării. Tot în această parte mai trebuie prezentate şi metodele de analiză a datelor folosite în cadrul cercetării pentru obţinerea unor date statistice (orice lucrare ştiinţifiică trebuie să aibă o metodă de analiză şi prelucrare a datelor din lucrarea respectivă).

4. Rezultate obţinute şi discuţii. Această parte trebuie să constituie peste 50-60 % din lucrare. În această parte se prezintă datele obţinute sub formă de tabele şi grafice. Mai departe, în urma prelucrării se arată ceea ce s-a obţinut, care este explicaţia datelor obţinute (în general se prezintă sub fiecare tabel o scurtă concluzie a tabelului respectiv, de ce anume s-au obţinut datele respective etc.). De asemenea, prezentarea datelor obţinute trebuie să se facă în paralel cu ceea ce s-a mai publicat de către alţi autori pe tema rezultatelor obţinute ( întoteauna se vor cita autorii şi anul publicării, de exemplu : Popescu, C., 1980).

5. Concluzii. În această parte se prezintă câteva fraze care să facă referire strict numai la ceea ce s-a lucrat, la ceea ce s-a obţinut în comparaţie cu alte cercetări pe aceeaşi temă şi care sunt perspectivele de viitor în domeniul respectiv.

6. Bibliografie. La întocmirea acestei părţi există o serie de reguli ce trebuie respectate.
În dreptul unui punct bibliografic se trec următoarele (obligatoriu în această ordine) : autorul, denumirea lucrărrii, oraşul unde a apărut, editura şi anul apariţiei.
Înscrierea autorilor se face după următoarea regulă : în cazul autorilor bărbaţi se trece numele urmat de iniţiala prenumelui (de exemplu Popescu C. ; în cazul autorilor femei se trece prenumele complet urmat de numele complet (de exemplu Alexandra Popescu ). Dacă sunt mai mulţi autori se trece autorul principal urmat de indicaţia “şi colaboratorii.”
În lista bibliografică autorii sunt trecuţi în ordinea alfabetică.

Proiecte pensiuni agroturistice

Informatii noi


Proiectele pentru pensiuni se pot depune din septembrie
http://www.fonduri-structurale.ro/detaliu.aspx?t=Stiri&eID=2679
146 de proiecte din Regiunea Nord-Vest se bat pentru 14 milioane de euro
http://www.fonduri-structurale.ro/detaliu.aspx?t=Stiri&eID=2678

"Cresterea Păsărilor pentru Productia de Oua"

Prof. univ. dr. ing. ELENA POPESCU-MICLOŞANU



CREŞTEREA PĂSĂRILOR PENTRU PRODUCŢIA DE OUĂ

Editura Printech
Bucureşti
2007



PREFAŢĂ


Lucrarea "CREŞTEREA PĂSĂRILOR PENTRU PRODUCŢIA DE OUĂ" elaborată de către Doamna Prof. univ. dr. ing. Elena Popescu-Micloşanu, aduce o contribuţie însemnată la sporirea volumului de cunoştinţe referitoare la producerea ouălor de consum.
Autoarea este un cadru didactic de prestigiu al Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti şi, în acelaşi timp, o cercetătoare pasionată şi unanim apreciată în domeniul creşterii animalelor mici.
În primul capitol al lucrării este tratată importanţa creşterii păsărilor pentru producţia de ouă, activitate complexă şi eficientă.
În continuare, în lucrare sunt prezentate date la zi care privesc structura, compoziţia chimică şi valoarea trofico-biologică a ouălor, pentru ca într-un alt capitol să se detaileze factorii endogeni şi exogeni care influenţează producţia de ouă la păsări, în interdependenţa lor. Spre cinstea autoarei, în lucrare nu sunt neglijate nici aspecte legate de originea şi evoluţia păsărilor, cu accent pe studiul urmărilor domesticirii acestora, după cum nu este omisă nici problematica vizând cunoaşterea principalelor populaţii de păsări; astfel, la fiecare populaţie de păsări sunt descrise: modul de formare, caracterele de exterior, însuşirile productive şi perspectivele de creştere. De-abia în acest context de prezentare, autoarea dezvoltă particularităţile înmulţirii păsărilor, respectiv anatomia şi fiziologia aparatului reproducător, precum şi tehnicile de incubaţie artificială a ouălor.
Ultimele capitole sunt dedicate, pe un număr generos de pagini, cunoaşterii sistemelor şi tehnologiilor de creştere a păsărilor pentru ouă, acoperind toată paleta de sisteme şi tehnologii, de la cele industriale şi până la cele ecologice, atât pentru specia găină, cât şi pentru speciile raţă şi prepeliţă.
Lucrarea se încheie cu prezentarea condiţiilor de calitate pentru ouăle de consum, inclusiv reglementările europene în domeniu, astfel încât să fie asigurată protecţia sanitară veterinară a consumatorului de ouă.
Structurată în 12 capitole, scrisă într-un stil sobru, ştiinţific şi dinamic, bine organizată şi ilustrată, lucrarea se adresează tuturor producătorilor de ouă de consum, actuali sau în devenire, din ţara noastră, dornici să-şi îmbogăţească bagajul de cunoştinţe de specialitate.

Prof. univ. dr. ing. Ioan Vacaru-Opriş
Expert al Camerei Europene de Experţi

Notă : cei interesaţi de această carte mă pot contacta la adresa : ionita_luc@yahoo.com

Programul Naţional de dezvoltare Rurală 2007-2013

• Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013
  
  Axele şi măsurile prioritare din programul naţional de dezvoltare
  
  Axa 1: Creşterea competitivităţii sectoarelor agricol şi forestier
  
  Măsuri menite să îmbunătăţească cunoştinţele şi să consolideze potenţialul
  uman
  Măsuri menite să restructureze şi să dezvolte capitalul fizic şi să promoveze
  inovaţia
  Măsuri de tranziţie pentru România
  
  Axa 2: Îmbunătăţirea mediului şi a spaţiului rural
  
  Măsuri privind utilizarea durabilă a terenurilor agricole
  Măsuri privind utilizarea durabilă a terenurilor forestiere
  
  Axa 3 Calitatea vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale
  
  Măsuri privind diversificarea economiei rurale
  Măsură privind îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale

Bolile pasarilor de ferma

BOLILE PĂSĂRILOR

Pasteureloza aviară

Denumită şi holera aviară, boala este o infecţie întâlnită la galinaceele şi palmipedele sălbatice, produsă de bacterii din genul Pasteurella multocida, cu patogenitate ridicată. Boala evoluează enzootic, cu tendinţa de răspândire în focar.
Sursele de infecţie le reprezintă păsările purtătoare de germeni patogeni care trăiesc ca epifiţi în căile respiratorii ale acestora, păsările bolnave care elimină germeni prin toate secreţiile şi excreţiile, sau cadavrele acestora. Transmiterea bolii se realizează direct, de la pasărea bolnavă la cea sănătoasă, mai rar prin intermediul surselor secundare (furaje, apă, insecte sau animale purtătoare - vectori).
Declanşarea stărilor de boală produse de aceşti germeni este favorizată de condiţiile de igienă necorespunzătoare, de stress (hidric sau alimentar, lotizări etc.), dar mai ales de variaţiile bruşte ale temperaturii şi de umiditate (ploi, răciri bruşte sau, dimpotrivă, instalarea bruscă a căldurii excesive).
Boala se poate manifesta prin următoarele forme clinice:

- forma supraacută, are o evoluţie extrem de rapidă, păsările murind după câteva ore de boală (aproximativ 3 – 6 ore). Foarte frecvent, păsările sunt găsite moarte, fără să fi exprimat în prealabil nici un semn clar al îmbolnăvirii. Uneori, după o scurtă perioadă de agitaţie, acestea cad, se zbat violent şi mor în câteva minute.
- forma acută, (septicemică), are o evoluţie de 1 – 2 zile. La păsările afectate se observă febră, (peste 42-43 °C, cianoza pielii, respiraţie dispneică, vomizări, diaree – uneori cu tentă hemoragică).
- forma cronică este cunoscută şi sub numele de boala crestei şi a bărbiţelor datorită localizării leziunilor la acest nivel. Astfel, poate fi observat edemul crestei şi al bărbiţelor, ulterior necroze şi sfacelări ale acestora, urmate de mutilare (căderea unor porţiuni sau a întregii formaţiuni anatomice)

Salmoneloza puilor de găină

Denumită de specialişti ca pulloroză, boala este produsă de un germen bacterian din grupa enterobacteriaceelor – Salmonella pulorum. Boala este cunoscută popular şi sub numele de diareea albă a puilor.
Sunt receptivi la această îmbolnăvire puii de găină în primele 10 – 14 zile după eclozionare, până la 3 – 4 săptămâni, mai rar puii de curcă, fazan, bobocii de raţă sau puii păsărilor sălbatice. Boala poate afecta şi păsările adulte care fac însă, în marea majoritate a cazurilor, forme inaparente sau şterse de boală, devenind purtătoare şi transmiţătoare de germeni.
Boala se poate transmite de la o generaţie la alta, prin ouăle infectate (transmitere verticală), dar şi prin sursele amintite mai sus (transmitere orizontală
Simptomele observate în cazul puilor mici sunt dominate de inapetenţă, adinamie, sete, şi somnolenţă. Puii stau cu aripile lăsate, adesea sprijiniţi în cioc, piuie continuu şi au diaree de culoare albă-cretacee. Materiile fecale aglutinează puful pericloacal şi formează un dop albicios care împiedică eliminarea în continuare a dejecţiilor, determinând dilatarea abdomenului.
În cazul puilor mari, atunci când procentul de îmbolnăvire este mic se izolează păsările bolnave, se sacrifică şi se ard cadavrele. După dezinfecţia adăposturilor şi a ustensilelor, se încearcă prevenţia medicamentoasă a îmbolnăvirilor la puii sănătoşi prin utilizarea de medicamente (antibiotice sau sulfamide), după prescripţiile medicului veterinar.Loturile de păsări contaminate nu vor fi destinate reproducţiei.
În cazul salmonelozelor aviare şi a pullorozei în mod special, nu se aplică măsuri de profilaxie specifică prin vaccinare

Pseudopesta aviară

Pseudopesta aviară sau boala de Newcastle (cunoscută în regiunile din Moldova şi sub numele de ciumă a găinilor) este o boală virală, extrem de contagioasă, care evoluează predominant la galinacee, la toate vârstele, sub forma de epizootii pustiitoare, cu caracter septicemic. Boala apare şi la curci, bibilici, fazani sau purumbei. Palmipedele nu sunt receptive la formele naturale de boală.
Rezistenţa virusului pseudopestei aviare este foarte mare. El rămâne activ în intervalul unui pH cuprins între limitele 3 – 16. Temperaturile joase, de aproximativ - 20°C, în condiţii de întuneric şi uscăciune îl conservă aproximativ 3 ani, în timp ce la +4°C acesta rezistă 3 – 4 luni în sânge şi 6 luni în apă.
Sursele de infecţie sunt reprezentate de păsările bolnave şi de cadavrele acestora, de solul contaminat, apa şi aşternutul, precum şi de diverse obiecte folosite în comun în adăposturi. Boala se manifestă în principal sub trei forme clinice:

- forma supraacută este caracterizată prin lipsa simptomelor clinice evidente.
- forma acută a bolii este însoţită de hipertermie (43 - 44°C), inapetenţă, polidipsie, somnolenţă, exsudat mucos, abundent în cavitatea bucală, cu scurgerea lui din cioc. Semnele clinice sunt alarmante. Respiraţia este dificilă, adesea horcăitoare, iar pasărea scoate, din când în când, ţipete cârâitoare.

- forma subacută este caracterizată prin aceleaşi manifestări clinice, dar cu o evoluţie lentă. Ea poate dura aproximativ 2 săptămâni. Această formă de boală este întâlnită mai frecvent la păsările adulte care dezvoltă adesea formele nervoase ale bolii şi mor în proporţie de 30 – 40%.

Coccidioza (eimerioza) puilor de găină

Îmbolnăvire cu etiologie parazitară, eimerioza este produsă de un sporozoar (parazit unicelular) cu tropism pentru celulele epiteliale ale cecumurilor sau ale altor segmente ale tubului digestiv.
Simptomatologia diferă în funcţie de forma evolutivă a bolii, precum şi de vârsta şi rezistenţa gazdelor afectate.
- forma acută a bolii apare la aproximativ o săptămănă de la contaminare. Puii devin abătuţi, au semne de polidipsie şi inapetenţă,
- forma subacută de boală se manifestă la puii mari. Aceştia au apetitul scăzut, diaree intermitentă, apoasă sau cu strii de sânge, uneori prezintă pareze sau paralizii ale membrelor. Mortalitatea este mai mică – de aproximativ 15 – 25%, dar randamentul productiv rămâne scăzut.
- forma cronică se exteriorizează printr-un apetit capricios, neregulat, precum şi printr-un randament scăzut al puilor. Leziunile enterice sunt minime, acestea apărând adesea sub forma de depozite fibrino-necrotice, localizate.

Parazitismul cu căpuşe

Argasidele sunt deosebit de rezistente în toate stadiile evolutive. Frigul iernii nu le distruge şi pot supravieţui o foarte lungă perioadă de timp fără să sugă sânge.
Ciclul biologic al parazitului Dermanissus gallinae este diferit de cel al argasidelor. Căpuşele de adăpost sunt considerate vectori pentru o serie de boli, cum ar fi: spirochetoza aviară, holera şi altele. În plus, alături de efectele spoliatoare, demne de luat în seamă sunt şi leziunile iritativ-mecanice, produse păsărilor, ca şi agitaţia continuă pe care o determină în efectiv.
Infestaţiile masive pot produce stări grave de anemie , intoxicaţii şi moartea păsărilor.

Recunoasterea sexului la pasari

Recunoaşterea sexului la păsările domestice


Sexarea se poate face după următoarele criterii :

1. După caracterele de culoare la găini în special.

Rasa Playmouth Rock la 1 zi : femelele sunt de culoare neagră şi au fluierele pigmentate, iar masculii au puful mai deschis şi prezintă o pată albă argintie pe creştetul capului sau în dreptul guşei, fluierele sunt nepigmentate.
La rasele Rhode Island şi New Hampshire femelele prezintă pe cap o pată cu două benzi pe spinare, lucru care nu se observă la masculi. După culoarea aripilor : masculii prezintă o pată albă deasupra şi pe marginea anterioară a membranei brahiale, care în general lipseşte la femele. Dacă se întâmplă să existe astfel de pete şi la femele, acestea vor fi situate spre vârful aripilor.
La găinile Leghorn, varietatea brună, femelele au puful mai deschis, prezentând pe partea dorsală, de la cap la coadă, o dungă maro închis conturată cu puf alb. La masculi puful este de culoare mai închisă cu o dungă maro-închis pe spinare.
Deoarece sexarea puilor după culoarea pufului este mai facila, geneticienii au creat găini autosexabile prin introducerea genelor S (silver-argintiu) şi s (golden-auriu). Genele s şi S sunt plasate pe cromozomii sexului şi se transmit înlănţuit cu sexul. Schema este următoarea :
Masculi-c. aurie Femele-c.argintie
(ss) x (S-)
Masculi- c. Argintie Femele-c. Aurie
(Ss) (s-)

2. După viteza de îmbrăcare cu penaj

Există două variante după îmbrăcarea cu penaj :
- îmbrăcare înceată cu penaj, datorită genei K (slow), dominantă, înlănţuită cu sexul, respectiv
- îmbrăcare rapidă cu penaj, datorită genei k (fast), recesivă, alela genei K, înlănţuită cu sexul.
Schema este următoarea :
Masculi-FAST Femele- SLOW
(kk) x (K-)



Masculi- SLOW Femele- FAST
(Kk) (k-)

Îmbrăcare înceată cu penaj
La momentul ecloziunii , remigele primare sunt mai scurte sau la fel de lungi ca penele de acoperire
Îmbrăcare rapidă cu penaj
La momentul ecloziunii, remigele primare sunt mai lungi decât penele de acoperire.
Diferenţierea puilor după viteza de îmbrăcare cu penaj se poate face cu destulă uşurinţă la vârsta de 10 zile.
La această vârstă puii cu îmbrăcare rapidă prezintă cel puţin 6 remige primare şi 6 remige secundare care formează o linie continuă frumos arcuită atunci când aripa este desfăcută.
Puii cu îmbrăcare târzie au la această vârstă penele mai puţin dezvoltate, lungimea remigelor secundare fiind cu aproximativ o treime mai mică decât a remigelor primare, astfel că atunci când aripa este desfăcută se observă două curbe întrerupte, una pentru remigele primare şi alta pentru remigele secundare.
La ecloziune se face aprecierea sexului şi se observă că puicuţele de 1 zi din rasele cu îmbrăcare rapidă au 6-8 remige primare, bine dezvoltate în raport cu penele de acoperire, care sunt cu două treimi mai scurte, iar remigele primare sunt în număr de 7, bine dezvoltate aproape ca şi primarele, şi depăşesc tectricele în lungime.
Masculii din rasele cu îmbrăcare rapidă au 3-5 remige primare şi secundare, mai scurte decât la femele, având lungimea egală cu cea a tectricelor.
La puicuţele cu îmbrăcare tardivă, cele 6-8 remige primare sunt mai lungi decât tectricele, iar la masculii din rasele cu îmbrăcare tardivă remigele primare au o lungime mai mică decât cea a tectricelor.

3. Cu ajutorul aparatului de sexat

Aparatul de sexat se compune din : cutia apararului şi aparatul propriu –zis. Aparatul propriu-zis este compus din sondă transparentă care se introduce prin cloacă în intestinul puiului pânî la nivelul regiunii lombare. Imaginea luminoasă din vârful sondei este retransmisă într-un ocular. Tubul de iluminare care este prevăzut cu o lampă incandescentăa cărei poziţie poate fi reglată în plan şi pe înălţime cu ajutorul unor inele cu filet. Corpul oglinzii se găseşte deasupra tubului de iluminare şi prezintă în interior o oglindă montată la unghi de 45 de grade a cărei centru are o porţiune neargintată.
Tubul ocular cuprinde ocularul propriu-zis prevăzut cu două lentile din care una este mobilă. Razele luminoase trec prin tubul de iluminare, sunt reflectate de oglindă în sondă, imaginea din vârful sondei traversează oglinda prin partea transversală centrală fiind mărită de două ori de lentila ocularului.
Cutia aparatului cuprinde : instalaţia electrică pentru reducerea tensiunii şi reglarea intensităţii luminoase (voltmetru şi potenţiometru).
Pentru determinare aparatul se ţine în mâna dreaptă, fiind prins de corpul oglinzii cu tubul de iluminare în jos. Puiul se prinde în mâna stângă cu gâtul între degetul mic şi inelar. Degetul mare se sprijină pe abdomen, prin presare se elimină lichidele intestinale. Sonda se intoduce prin cloacă în intestin printr-o mişcare circulară, sonda ajungând aproape într-o poziţie paralelă cu spinarea puilor.
Masculii prezintă două testicule de culoare alb gălbuie care seamănă cu bobul de orez.
Femelele prezintă un ovar stâng, bine dezvoltat de culoare alb gălbuie de formă triunghiulară cu un capăt mai ascuţit, ovarul drept fiind atrofiat.