- Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013
Axele şi măsurile prioritare din programul naţional de dezvoltare
Axa 1: Creşterea competitivităţii sectoarelor agricol şi forestier
Măsuri menite să îmbunătăţească cunoştinţele şi să consolideze potenţialul
uman
Măsuri menite să restructureze şi să dezvolte capitalul fizic şi să promoveze
inovaţia
Măsuri de tranziţie pentru România
Axa 2: Îmbunătăţirea mediului şi a spaţiului rural
Măsuri privind utilizarea durabilă a terenurilor agricole
Măsuri privind utilizarea durabilă a terenurilor forestiere
Axa 3 Calitatea vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale
Măsuri privind diversificarea economiei rurale
Măsură privind îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale
sâmbătă, 11 august 2007
Programul Naţional de dezvoltare Rurală 2007-2013
joi, 9 august 2007
Bolile pasarilor de ferma
BOLILE PĂSĂRILOR
Pasteureloza aviară
Denumită şi holera aviară, boala este o infecţie întâlnită la galinaceele şi palmipedele sălbatice, produsă de bacterii din genul Pasteurella multocida, cu patogenitate ridicată. Boala evoluează enzootic, cu tendinţa de răspândire în focar.
Sursele de infecţie le reprezintă păsările purtătoare de germeni patogeni care trăiesc ca epifiţi în căile respiratorii ale acestora, păsările bolnave care elimină germeni prin toate secreţiile şi excreţiile, sau cadavrele acestora. Transmiterea bolii se realizează direct, de la pasărea bolnavă la cea sănătoasă, mai rar prin intermediul surselor secundare (furaje, apă, insecte sau animale purtătoare - vectori).
Declanşarea stărilor de boală produse de aceşti germeni este favorizată de condiţiile de igienă necorespunzătoare, de stress (hidric sau alimentar, lotizări etc.), dar mai ales de variaţiile bruşte ale temperaturii şi de umiditate (ploi, răciri bruşte sau, dimpotrivă, instalarea bruscă a căldurii excesive).
Boala se poate manifesta prin următoarele forme clinice:
- forma supraacută, are o evoluţie extrem de rapidă, păsările murind după câteva ore de boală (aproximativ 3 – 6 ore). Foarte frecvent, păsările sunt găsite moarte, fără să fi exprimat în prealabil nici un semn clar al îmbolnăvirii. Uneori, după o scurtă perioadă de agitaţie, acestea cad, se zbat violent şi mor în câteva minute.
- forma acută, (septicemică), are o evoluţie de 1 – 2 zile. La păsările afectate se observă febră, (peste 42-43 °C, cianoza pielii, respiraţie dispneică, vomizări, diaree – uneori cu tentă hemoragică).
- forma cronică este cunoscută şi sub numele de boala crestei şi a bărbiţelor datorită localizării leziunilor la acest nivel. Astfel, poate fi observat edemul crestei şi al bărbiţelor, ulterior necroze şi sfacelări ale acestora, urmate de mutilare (căderea unor porţiuni sau a întregii formaţiuni anatomice)
Salmoneloza puilor de găină
Denumită de specialişti ca pulloroză, boala este produsă de un germen bacterian din grupa enterobacteriaceelor – Salmonella pulorum. Boala este cunoscută popular şi sub numele de diareea albă a puilor.
Sunt receptivi la această îmbolnăvire puii de găină în primele 10 – 14 zile după eclozionare, până la 3 – 4 săptămâni, mai rar puii de curcă, fazan, bobocii de raţă sau puii păsărilor sălbatice. Boala poate afecta şi păsările adulte care fac însă, în marea majoritate a cazurilor, forme inaparente sau şterse de boală, devenind purtătoare şi transmiţătoare de germeni.
Boala se poate transmite de la o generaţie la alta, prin ouăle infectate (transmitere verticală), dar şi prin sursele amintite mai sus (transmitere orizontală
Simptomele observate în cazul puilor mici sunt dominate de inapetenţă, adinamie, sete, şi somnolenţă. Puii stau cu aripile lăsate, adesea sprijiniţi în cioc, piuie continuu şi au diaree de culoare albă-cretacee. Materiile fecale aglutinează puful pericloacal şi formează un dop albicios care împiedică eliminarea în continuare a dejecţiilor, determinând dilatarea abdomenului.
În cazul puilor mari, atunci când procentul de îmbolnăvire este mic se izolează păsările bolnave, se sacrifică şi se ard cadavrele. După dezinfecţia adăposturilor şi a ustensilelor, se încearcă prevenţia medicamentoasă a îmbolnăvirilor la puii sănătoşi prin utilizarea de medicamente (antibiotice sau sulfamide), după prescripţiile medicului veterinar.Loturile de păsări contaminate nu vor fi destinate reproducţiei.
În cazul salmonelozelor aviare şi a pullorozei în mod special, nu se aplică măsuri de profilaxie specifică prin vaccinare
Pseudopesta aviară
Pseudopesta aviară sau boala de Newcastle (cunoscută în regiunile din Moldova şi sub numele de ciumă a găinilor) este o boală virală, extrem de contagioasă, care evoluează predominant la galinacee, la toate vârstele, sub forma de epizootii pustiitoare, cu caracter septicemic. Boala apare şi la curci, bibilici, fazani sau purumbei. Palmipedele nu sunt receptive la formele naturale de boală.
Rezistenţa virusului pseudopestei aviare este foarte mare. El rămâne activ în intervalul unui pH cuprins între limitele 3 – 16. Temperaturile joase, de aproximativ - 20°C, în condiţii de întuneric şi uscăciune îl conservă aproximativ 3 ani, în timp ce la +4°C acesta rezistă 3 – 4 luni în sânge şi 6 luni în apă.
Sursele de infecţie sunt reprezentate de păsările bolnave şi de cadavrele acestora, de solul contaminat, apa şi aşternutul, precum şi de diverse obiecte folosite în comun în adăposturi. Boala se manifestă în principal sub trei forme clinice:
- forma supraacută este caracterizată prin lipsa simptomelor clinice evidente.
- forma acută a bolii este însoţită de hipertermie (43 - 44°C), inapetenţă, polidipsie, somnolenţă, exsudat mucos, abundent în cavitatea bucală, cu scurgerea lui din cioc. Semnele clinice sunt alarmante. Respiraţia este dificilă, adesea horcăitoare, iar pasărea scoate, din când în când, ţipete cârâitoare.
- forma subacută este caracterizată prin aceleaşi manifestări clinice, dar cu o evoluţie lentă. Ea poate dura aproximativ 2 săptămâni. Această formă de boală este întâlnită mai frecvent la păsările adulte care dezvoltă adesea formele nervoase ale bolii şi mor în proporţie de 30 – 40%.
Coccidioza (eimerioza) puilor de găină
Îmbolnăvire cu etiologie parazitară, eimerioza este produsă de un sporozoar (parazit unicelular) cu tropism pentru celulele epiteliale ale cecumurilor sau ale altor segmente ale tubului digestiv.
Simptomatologia diferă în funcţie de forma evolutivă a bolii, precum şi de vârsta şi rezistenţa gazdelor afectate.
- forma acută a bolii apare la aproximativ o săptămănă de la contaminare. Puii devin abătuţi, au semne de polidipsie şi inapetenţă,
- forma subacută de boală se manifestă la puii mari. Aceştia au apetitul scăzut, diaree intermitentă, apoasă sau cu strii de sânge, uneori prezintă pareze sau paralizii ale membrelor. Mortalitatea este mai mică – de aproximativ 15 – 25%, dar randamentul productiv rămâne scăzut.
- forma cronică se exteriorizează printr-un apetit capricios, neregulat, precum şi printr-un randament scăzut al puilor. Leziunile enterice sunt minime, acestea apărând adesea sub forma de depozite fibrino-necrotice, localizate.
Parazitismul cu căpuşe
Argasidele sunt deosebit de rezistente în toate stadiile evolutive. Frigul iernii nu le distruge şi pot supravieţui o foarte lungă perioadă de timp fără să sugă sânge.
Ciclul biologic al parazitului Dermanissus gallinae este diferit de cel al argasidelor. Căpuşele de adăpost sunt considerate vectori pentru o serie de boli, cum ar fi: spirochetoza aviară, holera şi altele. În plus, alături de efectele spoliatoare, demne de luat în seamă sunt şi leziunile iritativ-mecanice, produse păsărilor, ca şi agitaţia continuă pe care o determină în efectiv.
Infestaţiile masive pot produce stări grave de anemie , intoxicaţii şi moartea păsărilor.
sâmbătă, 4 august 2007
Recunoasterea sexului la pasari
Recunoaşterea sexului la păsările domestice
Sexarea se poate face după următoarele criterii :
1. După caracterele de culoare la găini în special.
Rasa Playmouth Rock la 1 zi : femelele sunt de culoare neagră şi au fluierele pigmentate, iar masculii au puful mai deschis şi prezintă o pată albă argintie pe creştetul capului sau în dreptul guşei, fluierele sunt nepigmentate.
La rasele Rhode Island şi New Hampshire femelele prezintă pe cap o pată cu două benzi pe spinare, lucru care nu se observă la masculi. După culoarea aripilor : masculii prezintă o pată albă deasupra şi pe marginea anterioară a membranei brahiale, care în general lipseşte la femele. Dacă se întâmplă să existe astfel de pete şi la femele, acestea vor fi situate spre vârful aripilor.
La găinile Leghorn, varietatea brună, femelele au puful mai deschis, prezentând pe partea dorsală, de la cap la coadă, o dungă maro închis conturată cu puf alb. La masculi puful este de culoare mai închisă cu o dungă maro-închis pe spinare.
Deoarece sexarea puilor după culoarea pufului este mai facila, geneticienii au creat găini autosexabile prin introducerea genelor S (silver-argintiu) şi s (golden-auriu). Genele s şi S sunt plasate pe cromozomii sexului şi se transmit înlănţuit cu sexul. Schema este următoarea :
Masculi-c. aurie Femele-c.argintie
(ss) x (S-)
Masculi- c. Argintie Femele-c. Aurie
(Ss) (s-)
2. După viteza de îmbrăcare cu penaj
Există două variante după îmbrăcarea cu penaj :
- îmbrăcare înceată cu penaj, datorită genei K (slow), dominantă, înlănţuită cu sexul, respectiv
- îmbrăcare rapidă cu penaj, datorită genei k (fast), recesivă, alela genei K, înlănţuită cu sexul.
Schema este următoarea :
Masculi-FAST Femele- SLOW
(kk) x (K-)
Masculi- SLOW Femele- FAST
(Kk) (k-)
Îmbrăcare înceată cu penaj
La momentul ecloziunii , remigele primare sunt mai scurte sau la fel de lungi ca penele de acoperire
Îmbrăcare rapidă cu penaj
La momentul ecloziunii, remigele primare sunt mai lungi decât penele de acoperire.
Diferenţierea puilor după viteza de îmbrăcare cu penaj se poate face cu destulă uşurinţă la vârsta de 10 zile.
La această vârstă puii cu îmbrăcare rapidă prezintă cel puţin 6 remige primare şi 6 remige secundare care formează o linie continuă frumos arcuită atunci când aripa este desfăcută.
Puii cu îmbrăcare târzie au la această vârstă penele mai puţin dezvoltate, lungimea remigelor secundare fiind cu aproximativ o treime mai mică decât a remigelor primare, astfel că atunci când aripa este desfăcută se observă două curbe întrerupte, una pentru remigele primare şi alta pentru remigele secundare.
La ecloziune se face aprecierea sexului şi se observă că puicuţele de 1 zi din rasele cu îmbrăcare rapidă au 6-8 remige primare, bine dezvoltate în raport cu penele de acoperire, care sunt cu două treimi mai scurte, iar remigele primare sunt în număr de 7, bine dezvoltate aproape ca şi primarele, şi depăşesc tectricele în lungime.
Masculii din rasele cu îmbrăcare rapidă au 3-5 remige primare şi secundare, mai scurte decât la femele, având lungimea egală cu cea a tectricelor.
La puicuţele cu îmbrăcare tardivă, cele 6-8 remige primare sunt mai lungi decât tectricele, iar la masculii din rasele cu îmbrăcare tardivă remigele primare au o lungime mai mică decât cea a tectricelor.
3. Cu ajutorul aparatului de sexat
Aparatul de sexat se compune din : cutia apararului şi aparatul propriu –zis. Aparatul propriu-zis este compus din sondă transparentă care se introduce prin cloacă în intestinul puiului pânî la nivelul regiunii lombare. Imaginea luminoasă din vârful sondei este retransmisă într-un ocular. Tubul de iluminare care este prevăzut cu o lampă incandescentăa cărei poziţie poate fi reglată în plan şi pe înălţime cu ajutorul unor inele cu filet. Corpul oglinzii se găseşte deasupra tubului de iluminare şi prezintă în interior o oglindă montată la unghi de 45 de grade a cărei centru are o porţiune neargintată.
Tubul ocular cuprinde ocularul propriu-zis prevăzut cu două lentile din care una este mobilă. Razele luminoase trec prin tubul de iluminare, sunt reflectate de oglindă în sondă, imaginea din vârful sondei traversează oglinda prin partea transversală centrală fiind mărită de două ori de lentila ocularului.
Cutia aparatului cuprinde : instalaţia electrică pentru reducerea tensiunii şi reglarea intensităţii luminoase (voltmetru şi potenţiometru).
Pentru determinare aparatul se ţine în mâna dreaptă, fiind prins de corpul oglinzii cu tubul de iluminare în jos. Puiul se prinde în mâna stângă cu gâtul între degetul mic şi inelar. Degetul mare se sprijină pe abdomen, prin presare se elimină lichidele intestinale. Sonda se intoduce prin cloacă în intestin printr-o mişcare circulară, sonda ajungând aproape într-o poziţie paralelă cu spinarea puilor.
Masculii prezintă două testicule de culoare alb gălbuie care seamănă cu bobul de orez.
Femelele prezintă un ovar stâng, bine dezvoltat de culoare alb gălbuie de formă triunghiulară cu un capăt mai ascuţit, ovarul drept fiind atrofiat.
Sexarea se poate face după următoarele criterii :
1. După caracterele de culoare la găini în special.
Rasa Playmouth Rock la 1 zi : femelele sunt de culoare neagră şi au fluierele pigmentate, iar masculii au puful mai deschis şi prezintă o pată albă argintie pe creştetul capului sau în dreptul guşei, fluierele sunt nepigmentate.
La rasele Rhode Island şi New Hampshire femelele prezintă pe cap o pată cu două benzi pe spinare, lucru care nu se observă la masculi. După culoarea aripilor : masculii prezintă o pată albă deasupra şi pe marginea anterioară a membranei brahiale, care în general lipseşte la femele. Dacă se întâmplă să existe astfel de pete şi la femele, acestea vor fi situate spre vârful aripilor.
La găinile Leghorn, varietatea brună, femelele au puful mai deschis, prezentând pe partea dorsală, de la cap la coadă, o dungă maro închis conturată cu puf alb. La masculi puful este de culoare mai închisă cu o dungă maro-închis pe spinare.
Deoarece sexarea puilor după culoarea pufului este mai facila, geneticienii au creat găini autosexabile prin introducerea genelor S (silver-argintiu) şi s (golden-auriu). Genele s şi S sunt plasate pe cromozomii sexului şi se transmit înlănţuit cu sexul. Schema este următoarea :
Masculi-c. aurie Femele-c.argintie
(ss) x (S-)
Masculi- c. Argintie Femele-c. Aurie
(Ss) (s-)
2. După viteza de îmbrăcare cu penaj
Există două variante după îmbrăcarea cu penaj :
- îmbrăcare înceată cu penaj, datorită genei K (slow), dominantă, înlănţuită cu sexul, respectiv
- îmbrăcare rapidă cu penaj, datorită genei k (fast), recesivă, alela genei K, înlănţuită cu sexul.
Schema este următoarea :
Masculi-FAST Femele- SLOW
(kk) x (K-)
Masculi- SLOW Femele- FAST
(Kk) (k-)
Îmbrăcare înceată cu penaj
La momentul ecloziunii , remigele primare sunt mai scurte sau la fel de lungi ca penele de acoperire
Îmbrăcare rapidă cu penaj
La momentul ecloziunii, remigele primare sunt mai lungi decât penele de acoperire.
Diferenţierea puilor după viteza de îmbrăcare cu penaj se poate face cu destulă uşurinţă la vârsta de 10 zile.
La această vârstă puii cu îmbrăcare rapidă prezintă cel puţin 6 remige primare şi 6 remige secundare care formează o linie continuă frumos arcuită atunci când aripa este desfăcută.
Puii cu îmbrăcare târzie au la această vârstă penele mai puţin dezvoltate, lungimea remigelor secundare fiind cu aproximativ o treime mai mică decât a remigelor primare, astfel că atunci când aripa este desfăcută se observă două curbe întrerupte, una pentru remigele primare şi alta pentru remigele secundare.
La ecloziune se face aprecierea sexului şi se observă că puicuţele de 1 zi din rasele cu îmbrăcare rapidă au 6-8 remige primare, bine dezvoltate în raport cu penele de acoperire, care sunt cu două treimi mai scurte, iar remigele primare sunt în număr de 7, bine dezvoltate aproape ca şi primarele, şi depăşesc tectricele în lungime.
Masculii din rasele cu îmbrăcare rapidă au 3-5 remige primare şi secundare, mai scurte decât la femele, având lungimea egală cu cea a tectricelor.
La puicuţele cu îmbrăcare tardivă, cele 6-8 remige primare sunt mai lungi decât tectricele, iar la masculii din rasele cu îmbrăcare tardivă remigele primare au o lungime mai mică decât cea a tectricelor.
3. Cu ajutorul aparatului de sexat
Aparatul de sexat se compune din : cutia apararului şi aparatul propriu –zis. Aparatul propriu-zis este compus din sondă transparentă care se introduce prin cloacă în intestinul puiului pânî la nivelul regiunii lombare. Imaginea luminoasă din vârful sondei este retransmisă într-un ocular. Tubul de iluminare care este prevăzut cu o lampă incandescentăa cărei poziţie poate fi reglată în plan şi pe înălţime cu ajutorul unor inele cu filet. Corpul oglinzii se găseşte deasupra tubului de iluminare şi prezintă în interior o oglindă montată la unghi de 45 de grade a cărei centru are o porţiune neargintată.
Tubul ocular cuprinde ocularul propriu-zis prevăzut cu două lentile din care una este mobilă. Razele luminoase trec prin tubul de iluminare, sunt reflectate de oglindă în sondă, imaginea din vârful sondei traversează oglinda prin partea transversală centrală fiind mărită de două ori de lentila ocularului.
Cutia aparatului cuprinde : instalaţia electrică pentru reducerea tensiunii şi reglarea intensităţii luminoase (voltmetru şi potenţiometru).
Pentru determinare aparatul se ţine în mâna dreaptă, fiind prins de corpul oglinzii cu tubul de iluminare în jos. Puiul se prinde în mâna stângă cu gâtul între degetul mic şi inelar. Degetul mare se sprijină pe abdomen, prin presare se elimină lichidele intestinale. Sonda se intoduce prin cloacă în intestin printr-o mişcare circulară, sonda ajungând aproape într-o poziţie paralelă cu spinarea puilor.
Masculii prezintă două testicule de culoare alb gălbuie care seamănă cu bobul de orez.
Femelele prezintă un ovar stâng, bine dezvoltat de culoare alb gălbuie de formă triunghiulară cu un capăt mai ascuţit, ovarul drept fiind atrofiat.
miercuri, 1 august 2007
Sistemul HACCP
Certificarea sistemului HACCP
• Organismul de certificare a sistemelor HACCP este primul organism acreditat de RENAR pentru certificarea sistemelor HACCP din Romania si functioneaza in cadrul structurii organizatorice a SIMTEX-OC S.A. in conformitate cu cerintele standardului SR EN ISO 45012.
• Organismul evalueaza organizatiile solicitante cu cerintele documentelor de referinta: Ghidul Codex Alimentarius ( document care defineste reguli generale si specifice privind bunele practici de igiena –GHP si productie -GMP pentru societatile ce proceseaza, transporta depoziteaza sau comercializeaza produse alimentare), standardul DS 3027E:2002 ( document care introduce toate aceste reguli într-un sistem ce poate fi documentat si ale carui performante pot fi evaluate ) si Cerinte de reglementare nationale (emise de autoritati de reglementare în domeniu).
• Organismul acorda, in conditiile precizate in documentele proprii de certificare a sistemelor HACCP, un certificat de conformitate valabil trei ani. • Organismul certifica sisteme HACCP in domeniile cu clasificarea NACE/CAEN:
• Industria alimentara, a bauturilor si a tutunului – DA
• Comert cu ridicata si cu amanuntul, repararea autovehiculelor, motocicletelor si a bunurilor personale si de uz gospodaresc – GA
• Hoteluri si restaurante – HA
• Organismul supravegheaza, pe intreaga perioada a valabilitatii certificatului, mentinerea conformitatii sistemului HACCP prin audituri de supravegehere programate sau neprogramate. • In procesul de certificare organismul utilizeaza numai personal competent evaluat in conformitate cu procedurile proprii si cu cerintele organismului de acreditare.
• Organismul publica periodic Lista organizatiilor care au obtinut certificarea sistemului HACCP si Lista organizatiilor carora li s-a suspendat sau retras certificatul.
• Organismul garanteaza:
• Accesul liber la certificare fara discriminari;
• Asigurarea confidentialitatii;
• Caracter voluntar al certificarii;
• Transparenta si disponibilitate;
• Impartialitate.
Ce este HACCP si de ce avem nevoie sa implementam si sa certificam un sistem HACCP
HACCP este un sistem care identifica, evalueaza si controleaza pericolele care sunt semnificative pentru securitatea alimentara. • Este o cerinta a autoritatii de reglementare in sectorul industriei alimnetare HG 1198/2002 - aprobarea Normelor de igiena a Produselor Alimentare. ART. 3 din HG 1198/2002: "Prepararea, prelucrarea, fabricarea, ambalarea, depozitarea, transportul, distributia, manipularea, comercializarea si punerea la dispozitia consumatorilor a produselor alimentare trebuie sa se desfasoare în conditii igienice". ART.4 din HG 1198/2002: "Unitatile din sectorul alimentar trebuie sa identifice activitatile care sunt determinante pentru securitatea alimentara si trebuie sa garanteze ca procedurile de securitate corespunzatoare sunt stabilite, implementate, mentinute si revizuite pe baza principiilor utilizate în sistemul de analiza a riscurilor si punctelor critice de control, abreviat HACCP".
• Un sistem HACCP constituie avantaje pentru organizatia care il implementeaza.
Etape in procesul de certificare al sistemului HACCP Principalele etape din procesul de certificare a sistemelor HACCP sunt: • Initiere proces de certificare • Evaluarea initiala (conformitatea cu Codex Alimentarius) • Evaluarea sistemului HACCP (conformitatea cu DS 3027E:2002) • Evaluarea dosarului de certificare • Acordarea certificatului pentru sistemul HACCP NOTA: Certificatul se acorda numai daca sunt indeplinite toate cerintele referitoare la certificare precizate pentru fiecare etapa din procesul de certificare conform "Reguli Generale pentru Certificarea Sistemelor HACCP", cod:RG-CSH. • Supravegherea • Reinoirea certificarii
Fiecare etapa a procesului de certificare se finalizeaza cu documente scrise, care stau la baza deciziei de certificare: Raport de evaluare initiala, Raport de audit la fata locului, Sinteza evaluarii.
• Organismul de certificare a sistemelor HACCP este primul organism acreditat de RENAR pentru certificarea sistemelor HACCP din Romania si functioneaza in cadrul structurii organizatorice a SIMTEX-OC S.A. in conformitate cu cerintele standardului SR EN ISO 45012.
• Organismul evalueaza organizatiile solicitante cu cerintele documentelor de referinta: Ghidul Codex Alimentarius ( document care defineste reguli generale si specifice privind bunele practici de igiena –GHP si productie -GMP pentru societatile ce proceseaza, transporta depoziteaza sau comercializeaza produse alimentare), standardul DS 3027E:2002 ( document care introduce toate aceste reguli într-un sistem ce poate fi documentat si ale carui performante pot fi evaluate ) si Cerinte de reglementare nationale (emise de autoritati de reglementare în domeniu).
• Organismul acorda, in conditiile precizate in documentele proprii de certificare a sistemelor HACCP, un certificat de conformitate valabil trei ani. • Organismul certifica sisteme HACCP in domeniile cu clasificarea NACE/CAEN:
• Industria alimentara, a bauturilor si a tutunului – DA
• Comert cu ridicata si cu amanuntul, repararea autovehiculelor, motocicletelor si a bunurilor personale si de uz gospodaresc – GA
• Hoteluri si restaurante – HA
• Organismul supravegheaza, pe intreaga perioada a valabilitatii certificatului, mentinerea conformitatii sistemului HACCP prin audituri de supravegehere programate sau neprogramate. • In procesul de certificare organismul utilizeaza numai personal competent evaluat in conformitate cu procedurile proprii si cu cerintele organismului de acreditare.
• Organismul publica periodic Lista organizatiilor care au obtinut certificarea sistemului HACCP si Lista organizatiilor carora li s-a suspendat sau retras certificatul.
• Organismul garanteaza:
• Accesul liber la certificare fara discriminari;
• Asigurarea confidentialitatii;
• Caracter voluntar al certificarii;
• Transparenta si disponibilitate;
• Impartialitate.
Ce este HACCP si de ce avem nevoie sa implementam si sa certificam un sistem HACCP
HACCP este un sistem care identifica, evalueaza si controleaza pericolele care sunt semnificative pentru securitatea alimentara. • Este o cerinta a autoritatii de reglementare in sectorul industriei alimnetare HG 1198/2002 - aprobarea Normelor de igiena a Produselor Alimentare. ART. 3 din HG 1198/2002: "Prepararea, prelucrarea, fabricarea, ambalarea, depozitarea, transportul, distributia, manipularea, comercializarea si punerea la dispozitia consumatorilor a produselor alimentare trebuie sa se desfasoare în conditii igienice". ART.4 din HG 1198/2002: "Unitatile din sectorul alimentar trebuie sa identifice activitatile care sunt determinante pentru securitatea alimentara si trebuie sa garanteze ca procedurile de securitate corespunzatoare sunt stabilite, implementate, mentinute si revizuite pe baza principiilor utilizate în sistemul de analiza a riscurilor si punctelor critice de control, abreviat HACCP".
• Un sistem HACCP constituie avantaje pentru organizatia care il implementeaza.
Etape in procesul de certificare al sistemului HACCP Principalele etape din procesul de certificare a sistemelor HACCP sunt: • Initiere proces de certificare • Evaluarea initiala (conformitatea cu Codex Alimentarius) • Evaluarea sistemului HACCP (conformitatea cu DS 3027E:2002) • Evaluarea dosarului de certificare • Acordarea certificatului pentru sistemul HACCP NOTA: Certificatul se acorda numai daca sunt indeplinite toate cerintele referitoare la certificare precizate pentru fiecare etapa din procesul de certificare conform "Reguli Generale pentru Certificarea Sistemelor HACCP", cod:RG-CSH. • Supravegherea • Reinoirea certificarii
Fiecare etapa a procesului de certificare se finalizeaza cu documente scrise, care stau la baza deciziei de certificare: Raport de evaluare initiala, Raport de audit la fata locului, Sinteza evaluarii.
Tehnologia îngrăşării tineretului ovin
Tehnologia îngrăşării intensiv-industriale
a tineretului ovin
a tineretului ovin
ING. IONIŢĂ LUCIAN
MASTER ANUL I
Facultatea de Zootehnie,
U.S.A.M.V. Bucureşti
S.C. FERMA NOVA S.R.L.
3.1. Caracteristicile sistemului intensiv de creştere a ovinelor
• În acest sistem se cresc rase cu grad ridicat de ameliorare.
• Animalele se întreţin în adăposturi specializate care să asigure un grad ridicat de confort şi microclimat corespunzător.
• Să se practice concentrarea efectivelor în unităţi mari.
• Să asigure posibilităţi de derulare a unor programe şi măsuri eficiente de selecţie.
• Să asigure posibilităţi de mecanizare şi automatizare a fluxului tehnologic, reducerea efortului fizic, creşterea productivităţii muncii.
• Să asigure posibilitatea optimizării raţiilor furajere pentru fiecare categorie de ovine în parte.
3.2. Parametrii tehnico-economici orientativi ai sistemului intensiv-industrial de îngrăşare a mieilor
Prin îngrăşare se înţelege în primul rând procesul de producere a cărnii de tineret îngrăşat, iar în secundar a ovinelor adulte reformate şi a batalilor care au fost exploataţi pentru lână.
Realizarea unor parametrii superiori în cadrul acestei tehnologii de îngrăşare reflectaţi în : ritm superior de creştere a tineretului, capacitate ridicată de valorificare a furajului, posibilitatea mecanizării şi automatizării fluxului de producţie, productivitate mare a muncii, investiţii reduse pentru construcţia îngrăşătoriei etc. au condus la răspândirea ei pe scară largă.
Scopul aplicării acestui sistem de îngrăşare este producerea tineretului cu o greutate la livrare de 45-46 kg, într-o perioadă relativ scurtă de timp (tabel 1), cu un consum specific redus, valorificând potenţialul biologic al ovinelor precoce, în direcţia producţiei de carne.
Berbecuţii destinaţi îngrăşării se obţin îndeosebi din fătări timpurii, în lunile noiembrie-ianuarie. Mieii se introduc la îngrăşat la vârsta de 45-60 zile, la greutatea de 12-13 kg.
Îngrăşarea în acest sistem se face în unităţi specializate, de mare capacitate, în care se asigură condiţii adecvate de adăpostire, întreţinere, hrănire, adăpare şi microclimat, atât pentru perioada de vară, cât şi pentru anotimpul rece.
3.3. Etapele tehnologiei de îngrăşare intensivă a tineretului ovin
Adăpostirea. Îngrăşătoria este organizată în adăposturi (tronsoane) dispuse în paralel două câte două, de-a lungul unei alei betonate utilizată pentru furajarea animalelor. Înălţimea adăposturilor spre aleea de furajare este de 3-3,5 m (funcţie de modalitatea de administrare a furajelor, iar în partea opusă de cca 2,5 m. Acoperişul este din materiale uşoare : tablă, carton, azbociment, iar pereţii din plasă de sârmă.
Lărgimea adăposturilor este, de obicei, de 6 m şi sunt compartimentate prin panouri din plasă de sârmă în boxe comune a câte 24 mp/boxă, putând asigura cazarea a 70-75 de miei. Pardoseala adăposturilor este de tip „grătar” cu distanţa între rigle de cca 2 cm şi este montată la o înălţime de 60-80 cm mai sus de nivelul solului pentru a permite o colectare a dejecţiilor pe perioada îngrăşării.
De-a lungul peretelui dinspre aleea de furajare sunt montate ieslele, confecţionate din tablă, în vederea administrătii facile a furajelor, care trebuie să asigure un front de furajare de cca 8-10 cm (corelat cu tipul furajului ce constituie baza îngrăşării). Pe peretele dintre două boxe se montează o adăpătoare comună cu nivel constant.
Întreţinerea berbecuţilor se realizează în boxe comune pe pardoseală tip grătar, asigurându-se o densitate de cca 3-4 miei/mp.
Hrănirea se realizează la discreţie, amestecul furajer fiind administrat de 2 ori pe zi, dimineaţa şi seara, conform tehnologiei de îngrăşare în sistem intensiv, care cuprinde trei faze distincte, diferenţiat, pentru acoperirea cerinţelor nutritive ale animalelor în fiecare fază.
Adăparea se realizează la discreţie, utilizându-se adăpători cu nivel constant. Apa trebuie să fie curată, limpede, proaspătă, fără miros sau gust deosebit.
Evacuarea dejecţiilor se poate realiza diferenţiat, funcţie de gradul de modernizare a îngrăşătoriei. Astfel, mecanic cu ajutorul unui plug raclor „Delta” montat sub pardoseală sau la terminarea ciclului de îngrăşare, după demontarea pardoselii, cu ajutorul unui tractor dotat cu lamă de buldozer.
În vederea desfăşurării întregii activităţi în condiţii optime, îngrăşătoria este structurată în trei sectoare principale : recepţie, îngrăşare şi pregătirea şi depozitarea furajelor.
Sectorul de recepţie reprezintă zona din incinta complexului de îngrăşare în care poposesc mieii după achiziţionare. Materialul biologic utilizat la îngrăşare este format din masculi şi femele eliminaţi de la reproducţie, în vîrstă de cca 2,5 luni şi o greutate de 13-14 kg. Practic, aici mieii ajung în baza unui grafic de afluire încheiat de îngrăşătorie cu unităţile de creştere a ovinelor şi sunt supuşi următoarelor operaţii : îmbăierea, tratarea animalelor cu diferite afecţiuni, cântărirea şi lotizarea acestora cât mai uniformă în funcţie de vârstă şi greutate şi popularea boxelor de îngrăşare.
3.4. Organizarea unei ferme de îngrăşare intensiv industrială a tineretului ovin
Sectorul de îngrăşare este reprezentat de toate adăposturile de îngrăşare descrise anterior, în care se derulează fluxul tehnologic.
Sectorul de depozitare şi pregătire a furajelor este reprezentat de toate construcţiile anexe utilizate ca depozite de furaje. De asemenea mai include bucătăria furajeră şi întreaga linie de preparare a amestecului unic, precum şi utilajele sau instalaţiile aferente distribuirii acestor furaje.
Derularea procesului de îngrăşare a mieilor în cadrul complexelor industriale implică parcurgerea a trei faze principale ale îngrăşării (faza de acomodare, faza de îngrăşare şi faza de finisare-livrare), fiecare având caracteristici proprii.
Amplasarea şi mărimea îngrăşătoriei
Amplasarea unei îngrăţătorii atât din punct de vedere teritorial, cât şi organizatoric este condiţionată în primul rând de zona geografică, ceea ce înseamnă implicit şi rasa. Indiferent de zona geografică, amplasarea unei îngrăţătorii trebuie să se facă astfel încât să ofere posibilitateaasigurării în condiţii optime a transportului în cazul populării şi depopulării cu animale şi a aprovizionării cu furaje. De asemenea, trebuie asigurată alimentarea cu apă în interior, precum şi a reţelei electrice. Respectarea normativelor sanitar-veterinare (legea 137/1995 privind protectia mediului, ordinul 536/1997 normele metodologice privind aplicarea legii 137, legea 72/2002 legea zootehniei etc.),precum şi asigurarea sănătăţii animalelor reprezintă de asaemeni factori care condiţionează amplasarea îngrăşătoriei.
D.p.d.v. organizatoric, locul unei îngrăşătorii poate fi :
a) în ferma modul – cu următoarele elemente :
• Ferma de elită
• Ferma de exploatare.
• Complex de îngrăşare.
Un astfel de modul poate fi amplasat în toate zonele de creştere (şes, deal, munte), variind însă dimensiunea care va fi mai mare în zona de creşterea raselor cu lână fină (efectiv total 20.000 de ovine) şi mai mic în zona de deal (7000 capete) şi de munte(2000 de capete).
În această situaţie popularea îngrăşătoriei se face numai cu materialul din fermă provenit din : tineret mascul an precedent după testare şi necorespunzători şi ovine adulte reformate.
Aceste unităţi îşi pot asigura parţial sau total baza furajeră din resurse proprii.
b) complexe de îngrăşare de sine stătătoarecu capacitate pe serie de 15.000-20.000 locuri pe serie, la care afluiesc efective din diferite unităţi furnizoare. Aceste unităţi îşi pot asigura necesarul de furaje din FNC-uri proprii sau din alte FNC-uri.
Pregătirea unităţii pentru populare
Indiferent de sistemul căreia îi aparţine, acţiunile de pregătire a unităţii sunt următoarele :
• Curăţirea mecanică a gunoiului din adăposturi (de la sol sau de sub grătare) urmată de spălare, dezinfecţie, dezinsecţie, deparazitare şi deratizare.
• Verificarea şi asigurarea integrităţii grătarelor în adăposturile prevăzute cu acest tip de pardoseală, astfel încât în cazul celor de lemn distanţa dintre şipci să fie de 20-22 mm, iar a celor din fier de 12-16 mm.
• Instalarea ieslelor şi asigurarea unui front de furajare de 15 cm/cap în adăposturi cu pardoseală de grătar şi 25 cm/cap la sol.
• Instalarea adăpătorilor automate cu asigurarea unui front de adăpare de 15 cm/cap.
• Amenajarea boxelor de cazare a tineretului pe faze de îngrăşare : pentru faza de acomodare se amenajează 20 % din capacitate cu boxe în suprafaţă de 7 mp pe grătar şi 25 mp la sol, cu asigurarea furajării şi adăpării la fiecare boxă ; pentru faza de îngrăşare-finisare se amenajează boxe de 24 mp pe grătar şi de 50 mp la sol.
• Amenajarea spaţiului de recepţionare cu rampă, boxe pentru lotizare, cântar ţi baie.
• Punerea în funcţiune a staţiei de preparare a furajelor.
• Înfiinţarea de pajişti cultivate şi ameliorarea păşunilor naturale, asigurându-se minim 7 kg masă verde pe zi în cazul îngrăşării păşunii.
Asigurarea materialului biologic
Popularea îngrăşătoriei se face conform graficului de afluire. Transportul animalelor trebuie făcut cu mujloace special amenajate. La sosirea în unitate se face lotizarea pe grupe de greutate : mieii sub 13 kg greutate vie constituie grupe de maxim 20 capete la întreţinere pe grătar şi de 50 capete la întreţinere la sol. Peste această limită de greutate loturile pot fi de 80 capete la întreţinerea pe grătar şi 200 capete la întreţinerea la sol. În cadrul lotului nu trebuie să existe dferenţe mai mari de 2 kg
Acţiuni sanitar-veterinare de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor
La popularea îngrăşătoriilor efectivul este supus unui examen clinic individual pentru depistarea bolilor infecto-contagioase; exemplarele suspecte sunt introduse în boxe de izolare. Întregul efectiv este ţinut zilnic sub supraveghere pe toată perioada de îngrăşare, izolându-se animalele cu semne clinice de boală.
Tratamentele preventive se execută astfel :
• Vaccinarea anticărbunoasă se execută în prima lună de la intrarea în complex.
• Vaccinarea antiaftoasă se face la efectivul livrat în viu cu minim 15 zile şi maxim 60 zile înainte de livrare.
• Îmbăierea antiscabioasă se execută imediat după afluire.
• Controlul sanitar-veterinar al furajelor grosiere şi fibroase se va executa la începerea fiecărei şire sau celule de siloz şi se va acorda o deosebită atenţie buletinelor de analiză care însoţesc transporturile de nutreţuri combinate.
3.5. Fazele îngrăşării tineretului ovin în sistem intensiv
Faza de acomodare are o durată de 12-14 zile şi are rolul de a obişnui animalele cu întreţinerea pe grătere şi cu noul sistem. În vederea evitării stresului de aglomerare şi pentru o mai bună supravghere a stării de sănătate în această fază boxele se populkează la jumătate din capacitate.
În prima perioadă a fazei de acomodare animalele primesc în furajare o hrană asemănătoare celei din unitatea de provenienţă, urmând ca treptat să li se introducă în raţie nutreţul ce va constitui baza în perioada de îngrăşare. Hrana administrată trebuie să aibă un aport proteic de 18 % PB şi este format dintr-un amestec de fibroase şi concentrate (tabel 2) în proporţii diferite.
Sporul realizat de mieii din rasele noastre în această perioadă (tabel 2) poate varia între 180-200 g/cap/zi, cu un consum specific de 3,5-5,5 UN/kg spor.
În această fază este foarte importanţă supravegherea mieilor, pentru evitarea accidentelor de orice natură datorate schimbării regimului de hrănire şi întreţinere.
Faza de îngrăşare are o durată de cca 85 de zile până în momentul în care mieii ating greutatea de 32-33 kg, în cazul raselor indigene şi 33-35 în cazul metiţilor obţinuţi cu rasele de carne. În această fază sporul zilnic de creştere în greutate este mai redus (cca 180-250 g), justificat de scăderea nivelului proteic al raţiei administrate (a14-15 % PD) şi de majorarea conţinutului de celuloză din raţie la 15-20 %. În vederea obţinerii unor rezultate superioare în această fază este indicată administrarea alternativă a mai multor sortimente de nutreţuri (tabel 4), grupate în raţii cu niveluri nutritive similare.
Faza de finisare are o durată de aproximativ 20 de zile şi se caracterizează prin scăderea nivelului proteic şi creşterea celui energetic. În această fază se scot din alimentaţia mieilor a furajelor ce pot imprima gust sau miros neplăcut, culoare sau consistenţă necorespunzătoare. Apa se asigură la discreţie aproximativ 3-4 kg/cap/zi.
Concluzii
Acest sistem de creştere şi îngrăşare a tineretului ovin pentru producţia de carne trebuie extins şi în ţara noastră deoarece constituie un mijloc foarte important şi eficient economic de transformare şi valorificare a producţiei secundare din agricultură. Pe lângă acest avantaj, mai este şi marele avantaj că se pot obţine fonduri nerambursabile din partea Uniunii Europene pentru înfiinţarea unor astfel de ferme.
Dar înainte de a recurge la înfiinţarea unor astfel de ferme trebuie să se facă un serios studiu de marketing privitor la valorificarea producţiei de carne atât internă, dar mai ales externă, deoarece este recunoscut faptul că în România nu există un consum mare de carne de ovine, ci doar unul ocazional (Sărbătorile Pascale). Ca atare se va adopta şi o bună strategie de publicitate, bazată pe însuşirile deosebite şi caracteristicile gustative ale acestui tip de carne care să ducă la o bună informare a populaţiei cu privire la aceasta.
De asemenea, trebuiesc luate în continuare măsuri care să promoveze practicarea acestui sistem de obţinere a cărnii de tineret îngrăşat atât din punct de vedere economic, cât şi organizatoric, printre care :
• Adoptarea unor tehnologii intensive, moderne de creştere şi îngrăşare a tineretului ovin.
• Construirea unor îngrăşătorii cu cpacităţi mari, capabile să valorifice în condiţii optime producţia secundară din agricultură.
• Producerea unui număr mare de produşi prin utilizarea unor tehnologii moderne de reproducţie concomitent cu reducerea sacrificărilor sezoniere a mieilor de lapte.
• Sporirea cererii interne şi externe de carne de ovine datorită calităţii şi însuşirilor nutriţionale şi gustative a cărnii de tineret îngrăşat.
• Rentabilizarea producţiei de carne ca urmare a concentrării efectivelor şi a îmbunătăţirii parametrilor cantitativi şi calitativi ai îngrăşării.
• Reorientarea direcţiei de ameliorare a ovinelor prin promovarea tipului mixt lână-carne şi realizarea unor încrucişări individuale cu rasele specializate pentru producţia de carne.
MASTER ANUL I
Facultatea de Zootehnie,
U.S.A.M.V. Bucureşti
S.C. FERMA NOVA S.R.L.
3.1. Caracteristicile sistemului intensiv de creştere a ovinelor
• În acest sistem se cresc rase cu grad ridicat de ameliorare.
• Animalele se întreţin în adăposturi specializate care să asigure un grad ridicat de confort şi microclimat corespunzător.
• Să se practice concentrarea efectivelor în unităţi mari.
• Să asigure posibilităţi de derulare a unor programe şi măsuri eficiente de selecţie.
• Să asigure posibilităţi de mecanizare şi automatizare a fluxului tehnologic, reducerea efortului fizic, creşterea productivităţii muncii.
• Să asigure posibilitatea optimizării raţiilor furajere pentru fiecare categorie de ovine în parte.
3.2. Parametrii tehnico-economici orientativi ai sistemului intensiv-industrial de îngrăşare a mieilor
Prin îngrăşare se înţelege în primul rând procesul de producere a cărnii de tineret îngrăşat, iar în secundar a ovinelor adulte reformate şi a batalilor care au fost exploataţi pentru lână.
Realizarea unor parametrii superiori în cadrul acestei tehnologii de îngrăşare reflectaţi în : ritm superior de creştere a tineretului, capacitate ridicată de valorificare a furajului, posibilitatea mecanizării şi automatizării fluxului de producţie, productivitate mare a muncii, investiţii reduse pentru construcţia îngrăşătoriei etc. au condus la răspândirea ei pe scară largă.
Scopul aplicării acestui sistem de îngrăşare este producerea tineretului cu o greutate la livrare de 45-46 kg, într-o perioadă relativ scurtă de timp (tabel 1), cu un consum specific redus, valorificând potenţialul biologic al ovinelor precoce, în direcţia producţiei de carne.
Berbecuţii destinaţi îngrăşării se obţin îndeosebi din fătări timpurii, în lunile noiembrie-ianuarie. Mieii se introduc la îngrăşat la vârsta de 45-60 zile, la greutatea de 12-13 kg.
Îngrăşarea în acest sistem se face în unităţi specializate, de mare capacitate, în care se asigură condiţii adecvate de adăpostire, întreţinere, hrănire, adăpare şi microclimat, atât pentru perioada de vară, cât şi pentru anotimpul rece.
3.3. Etapele tehnologiei de îngrăşare intensivă a tineretului ovin
Adăpostirea. Îngrăşătoria este organizată în adăposturi (tronsoane) dispuse în paralel două câte două, de-a lungul unei alei betonate utilizată pentru furajarea animalelor. Înălţimea adăposturilor spre aleea de furajare este de 3-3,5 m (funcţie de modalitatea de administrare a furajelor, iar în partea opusă de cca 2,5 m. Acoperişul este din materiale uşoare : tablă, carton, azbociment, iar pereţii din plasă de sârmă.
Lărgimea adăposturilor este, de obicei, de 6 m şi sunt compartimentate prin panouri din plasă de sârmă în boxe comune a câte 24 mp/boxă, putând asigura cazarea a 70-75 de miei. Pardoseala adăposturilor este de tip „grătar” cu distanţa între rigle de cca 2 cm şi este montată la o înălţime de 60-80 cm mai sus de nivelul solului pentru a permite o colectare a dejecţiilor pe perioada îngrăşării.
De-a lungul peretelui dinspre aleea de furajare sunt montate ieslele, confecţionate din tablă, în vederea administrătii facile a furajelor, care trebuie să asigure un front de furajare de cca 8-10 cm (corelat cu tipul furajului ce constituie baza îngrăşării). Pe peretele dintre două boxe se montează o adăpătoare comună cu nivel constant.
Întreţinerea berbecuţilor se realizează în boxe comune pe pardoseală tip grătar, asigurându-se o densitate de cca 3-4 miei/mp.
Hrănirea se realizează la discreţie, amestecul furajer fiind administrat de 2 ori pe zi, dimineaţa şi seara, conform tehnologiei de îngrăşare în sistem intensiv, care cuprinde trei faze distincte, diferenţiat, pentru acoperirea cerinţelor nutritive ale animalelor în fiecare fază.
Adăparea se realizează la discreţie, utilizându-se adăpători cu nivel constant. Apa trebuie să fie curată, limpede, proaspătă, fără miros sau gust deosebit.
Evacuarea dejecţiilor se poate realiza diferenţiat, funcţie de gradul de modernizare a îngrăşătoriei. Astfel, mecanic cu ajutorul unui plug raclor „Delta” montat sub pardoseală sau la terminarea ciclului de îngrăşare, după demontarea pardoselii, cu ajutorul unui tractor dotat cu lamă de buldozer.
În vederea desfăşurării întregii activităţi în condiţii optime, îngrăşătoria este structurată în trei sectoare principale : recepţie, îngrăşare şi pregătirea şi depozitarea furajelor.
Sectorul de recepţie reprezintă zona din incinta complexului de îngrăşare în care poposesc mieii după achiziţionare. Materialul biologic utilizat la îngrăşare este format din masculi şi femele eliminaţi de la reproducţie, în vîrstă de cca 2,5 luni şi o greutate de 13-14 kg. Practic, aici mieii ajung în baza unui grafic de afluire încheiat de îngrăşătorie cu unităţile de creştere a ovinelor şi sunt supuşi următoarelor operaţii : îmbăierea, tratarea animalelor cu diferite afecţiuni, cântărirea şi lotizarea acestora cât mai uniformă în funcţie de vârstă şi greutate şi popularea boxelor de îngrăşare.
3.4. Organizarea unei ferme de îngrăşare intensiv industrială a tineretului ovin
Sectorul de îngrăşare este reprezentat de toate adăposturile de îngrăşare descrise anterior, în care se derulează fluxul tehnologic.
Sectorul de depozitare şi pregătire a furajelor este reprezentat de toate construcţiile anexe utilizate ca depozite de furaje. De asemenea mai include bucătăria furajeră şi întreaga linie de preparare a amestecului unic, precum şi utilajele sau instalaţiile aferente distribuirii acestor furaje.
Derularea procesului de îngrăşare a mieilor în cadrul complexelor industriale implică parcurgerea a trei faze principale ale îngrăşării (faza de acomodare, faza de îngrăşare şi faza de finisare-livrare), fiecare având caracteristici proprii.
Amplasarea şi mărimea îngrăşătoriei
Amplasarea unei îngrăţătorii atât din punct de vedere teritorial, cât şi organizatoric este condiţionată în primul rând de zona geografică, ceea ce înseamnă implicit şi rasa. Indiferent de zona geografică, amplasarea unei îngrăţătorii trebuie să se facă astfel încât să ofere posibilitateaasigurării în condiţii optime a transportului în cazul populării şi depopulării cu animale şi a aprovizionării cu furaje. De asemenea, trebuie asigurată alimentarea cu apă în interior, precum şi a reţelei electrice. Respectarea normativelor sanitar-veterinare (legea 137/1995 privind protectia mediului, ordinul 536/1997 normele metodologice privind aplicarea legii 137, legea 72/2002 legea zootehniei etc.),precum şi asigurarea sănătăţii animalelor reprezintă de asaemeni factori care condiţionează amplasarea îngrăşătoriei.
D.p.d.v. organizatoric, locul unei îngrăşătorii poate fi :
a) în ferma modul – cu următoarele elemente :
• Ferma de elită
• Ferma de exploatare.
• Complex de îngrăşare.
Un astfel de modul poate fi amplasat în toate zonele de creştere (şes, deal, munte), variind însă dimensiunea care va fi mai mare în zona de creşterea raselor cu lână fină (efectiv total 20.000 de ovine) şi mai mic în zona de deal (7000 capete) şi de munte(2000 de capete).
În această situaţie popularea îngrăşătoriei se face numai cu materialul din fermă provenit din : tineret mascul an precedent după testare şi necorespunzători şi ovine adulte reformate.
Aceste unităţi îşi pot asigura parţial sau total baza furajeră din resurse proprii.
b) complexe de îngrăşare de sine stătătoarecu capacitate pe serie de 15.000-20.000 locuri pe serie, la care afluiesc efective din diferite unităţi furnizoare. Aceste unităţi îşi pot asigura necesarul de furaje din FNC-uri proprii sau din alte FNC-uri.
Pregătirea unităţii pentru populare
Indiferent de sistemul căreia îi aparţine, acţiunile de pregătire a unităţii sunt următoarele :
• Curăţirea mecanică a gunoiului din adăposturi (de la sol sau de sub grătare) urmată de spălare, dezinfecţie, dezinsecţie, deparazitare şi deratizare.
• Verificarea şi asigurarea integrităţii grătarelor în adăposturile prevăzute cu acest tip de pardoseală, astfel încât în cazul celor de lemn distanţa dintre şipci să fie de 20-22 mm, iar a celor din fier de 12-16 mm.
• Instalarea ieslelor şi asigurarea unui front de furajare de 15 cm/cap în adăposturi cu pardoseală de grătar şi 25 cm/cap la sol.
• Instalarea adăpătorilor automate cu asigurarea unui front de adăpare de 15 cm/cap.
• Amenajarea boxelor de cazare a tineretului pe faze de îngrăşare : pentru faza de acomodare se amenajează 20 % din capacitate cu boxe în suprafaţă de 7 mp pe grătar şi 25 mp la sol, cu asigurarea furajării şi adăpării la fiecare boxă ; pentru faza de îngrăşare-finisare se amenajează boxe de 24 mp pe grătar şi de 50 mp la sol.
• Amenajarea spaţiului de recepţionare cu rampă, boxe pentru lotizare, cântar ţi baie.
• Punerea în funcţiune a staţiei de preparare a furajelor.
• Înfiinţarea de pajişti cultivate şi ameliorarea păşunilor naturale, asigurându-se minim 7 kg masă verde pe zi în cazul îngrăşării păşunii.
Asigurarea materialului biologic
Popularea îngrăşătoriei se face conform graficului de afluire. Transportul animalelor trebuie făcut cu mujloace special amenajate. La sosirea în unitate se face lotizarea pe grupe de greutate : mieii sub 13 kg greutate vie constituie grupe de maxim 20 capete la întreţinere pe grătar şi de 50 capete la întreţinere la sol. Peste această limită de greutate loturile pot fi de 80 capete la întreţinerea pe grătar şi 200 capete la întreţinerea la sol. În cadrul lotului nu trebuie să existe dferenţe mai mari de 2 kg
Acţiuni sanitar-veterinare de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor
La popularea îngrăşătoriilor efectivul este supus unui examen clinic individual pentru depistarea bolilor infecto-contagioase; exemplarele suspecte sunt introduse în boxe de izolare. Întregul efectiv este ţinut zilnic sub supraveghere pe toată perioada de îngrăşare, izolându-se animalele cu semne clinice de boală.
Tratamentele preventive se execută astfel :
• Vaccinarea anticărbunoasă se execută în prima lună de la intrarea în complex.
• Vaccinarea antiaftoasă se face la efectivul livrat în viu cu minim 15 zile şi maxim 60 zile înainte de livrare.
• Îmbăierea antiscabioasă se execută imediat după afluire.
• Controlul sanitar-veterinar al furajelor grosiere şi fibroase se va executa la începerea fiecărei şire sau celule de siloz şi se va acorda o deosebită atenţie buletinelor de analiză care însoţesc transporturile de nutreţuri combinate.
3.5. Fazele îngrăşării tineretului ovin în sistem intensiv
Faza de acomodare are o durată de 12-14 zile şi are rolul de a obişnui animalele cu întreţinerea pe grătere şi cu noul sistem. În vederea evitării stresului de aglomerare şi pentru o mai bună supravghere a stării de sănătate în această fază boxele se populkează la jumătate din capacitate.
În prima perioadă a fazei de acomodare animalele primesc în furajare o hrană asemănătoare celei din unitatea de provenienţă, urmând ca treptat să li se introducă în raţie nutreţul ce va constitui baza în perioada de îngrăşare. Hrana administrată trebuie să aibă un aport proteic de 18 % PB şi este format dintr-un amestec de fibroase şi concentrate (tabel 2) în proporţii diferite.
Sporul realizat de mieii din rasele noastre în această perioadă (tabel 2) poate varia între 180-200 g/cap/zi, cu un consum specific de 3,5-5,5 UN/kg spor.
În această fază este foarte importanţă supravegherea mieilor, pentru evitarea accidentelor de orice natură datorate schimbării regimului de hrănire şi întreţinere.
Faza de îngrăşare are o durată de cca 85 de zile până în momentul în care mieii ating greutatea de 32-33 kg, în cazul raselor indigene şi 33-35 în cazul metiţilor obţinuţi cu rasele de carne. În această fază sporul zilnic de creştere în greutate este mai redus (cca 180-250 g), justificat de scăderea nivelului proteic al raţiei administrate (a14-15 % PD) şi de majorarea conţinutului de celuloză din raţie la 15-20 %. În vederea obţinerii unor rezultate superioare în această fază este indicată administrarea alternativă a mai multor sortimente de nutreţuri (tabel 4), grupate în raţii cu niveluri nutritive similare.
Faza de finisare are o durată de aproximativ 20 de zile şi se caracterizează prin scăderea nivelului proteic şi creşterea celui energetic. În această fază se scot din alimentaţia mieilor a furajelor ce pot imprima gust sau miros neplăcut, culoare sau consistenţă necorespunzătoare. Apa se asigură la discreţie aproximativ 3-4 kg/cap/zi.
Concluzii
Acest sistem de creştere şi îngrăşare a tineretului ovin pentru producţia de carne trebuie extins şi în ţara noastră deoarece constituie un mijloc foarte important şi eficient economic de transformare şi valorificare a producţiei secundare din agricultură. Pe lângă acest avantaj, mai este şi marele avantaj că se pot obţine fonduri nerambursabile din partea Uniunii Europene pentru înfiinţarea unor astfel de ferme.
Dar înainte de a recurge la înfiinţarea unor astfel de ferme trebuie să se facă un serios studiu de marketing privitor la valorificarea producţiei de carne atât internă, dar mai ales externă, deoarece este recunoscut faptul că în România nu există un consum mare de carne de ovine, ci doar unul ocazional (Sărbătorile Pascale). Ca atare se va adopta şi o bună strategie de publicitate, bazată pe însuşirile deosebite şi caracteristicile gustative ale acestui tip de carne care să ducă la o bună informare a populaţiei cu privire la aceasta.
De asemenea, trebuiesc luate în continuare măsuri care să promoveze practicarea acestui sistem de obţinere a cărnii de tineret îngrăşat atât din punct de vedere economic, cât şi organizatoric, printre care :
• Adoptarea unor tehnologii intensive, moderne de creştere şi îngrăşare a tineretului ovin.
• Construirea unor îngrăşătorii cu cpacităţi mari, capabile să valorifice în condiţii optime producţia secundară din agricultură.
• Producerea unui număr mare de produşi prin utilizarea unor tehnologii moderne de reproducţie concomitent cu reducerea sacrificărilor sezoniere a mieilor de lapte.
• Sporirea cererii interne şi externe de carne de ovine datorită calităţii şi însuşirilor nutriţionale şi gustative a cărnii de tineret îngrăşat.
• Rentabilizarea producţiei de carne ca urmare a concentrării efectivelor şi a îmbunătăţirii parametrilor cantitativi şi calitativi ai îngrăşării.
• Reorientarea direcţiei de ameliorare a ovinelor prin promovarea tipului mixt lână-carne şi realizarea unor încrucişări individuale cu rasele specializate pentru producţia de carne.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
